• Facebook Social Icon
  • Instagram Social Icon

acasalahundorf.ro | residency | nature | art

VICTOR CUPȘA


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

             Părăsește România în anul 1965 pentru a se stabili la Paris. Se implică în viața artistică pariziană unde, în 1970, are o expoziție la Muzeul de Artă Modernă (ARC) . Colaborări cu ”Galerie des Maîtres Contemporains” din Aix en Provence, mai multe expoziții la galeria „Bourg de Four” din Geneva. Expune și în alte centre artistice Europene, dar rămâne un solitar și un artist credincios drumului ales.
            ”Pictura a fost pentru Victor Cupșa întotdeauna nu un scop în sine, ci un mijloc de a  modela și de a face vizibile ideile. Cu fiecare pânză Victor Cupșa dovedește că ”a văzut idei”, cum ar fi spus Camil Petrescu. Și că încearcă, folosind aproape impropriu uneltele pictorului, să îi facă și pe alții să le vadă. (...) ”Sensul picturii trebuie să fie întotdeauna dincolo de ea” spune acest straniu teoretician, pe care l-am auzit o dată spunând într-un muzeu ”Istoria artei este
istoria decadenței artei”, și de atunci de câte ori parcurg în vreun muzeu al lumii înșiruirea de secole de frumusețe (...) nu pot să nu-mi amintesc acea observație profund masochistă și să nu-i recunosc tulburătorul sâmbure de adevăr.
             ”Nu pot să concep pictura altfel decât ca pe un act de credință. Din nefericire, o dată trecută de poarta atelierului ea devine, în cel mai bun caz, fenomen cultural, dacă nu cumva mijloc de propagandă politică sau pur și simplu marfă”, mai spune acest artist care nu obișnuiește să se flateze nici pe sine, nici pe ceilalți, și al cărui singur scop este să exprime inexprimabilul. Pentru că impresia care persistă neliniștitor la contemplarea operelor este că nu
frumusețea este scopul lor, mai mult, că frumusețea îi este indiferentă autorului, ea se naște doar ca o realitate colaterală din tensiunea de a spune ceva de nespus.”

Ana Blandiana, Victor Cupșa sau Răstignirea de pe Statuia Libertății
Revista FAMILIA, nr. 5, mai, 2015, Oradea

 

 

 

 

               Cuadratura cercului

               fragmente

 


                „Au ținut sfat și de comun acord s-au hotărât să înceapă război împotriva vântului de
miază-zi...Când au ajuns în deșert, se ridică vântul de sud și îi acoperi cu nisip”.

Herodot. Ancheta. Cartea IV
                Am fost obligat de a medita asupra picturii, asupra evoluției (sau involuției) meseriei
de pictor și bineînțeles asupra pictorului, a vieții și a devenirii sale în societatea în care trăiește. Aveam avantajul de a fi cunoscut cele două mari sisteme socio-politice care se pretindeau diametral opuse, fiind însă amândouă de un materialism evident. Le cunoșteam din interior. În Est materialismul era revendicat, în Occident era practicat și ideologic de-abia disimulat.

                Existau în mod incontestabil diferențe dar nu schimbau fondul. În ce privește forma de exprimare, erau diferențe de viziune, de concepție, de tehnică picturală dar reieșea o constantă invariabilă: pictura s-a făcut din totdeauna pe un suport de preferință plan, cu culori și ustensilele necesare pentru a le etala. Nu era o noutate; enunțul poate să pară naiv sau ridicol sau amândouă; dar pentru a judeca, trebuie să se țină cont de contextul neobișnuit de polimorf și tulbure. Agora cetății era invadată de o opacitate densă. După câte cunosc, era pentru prima dată că multiplicitatea curentelor apărute aproape simultan în cadrul meseriei de pictor, permiteau în așa măsură posibilitatea de a alege. Omit amintirea curentelor secolului nouăsprezece și „ismele” de la începutul celui de al douăzecilea prezente în continuare pe piață (pentru că între timp devenise „piață”), având în plus toate variantele neo, (neo-figurativ, neo-realism, neo-impresionism, variantele expresionismului și ale suprarealismului, obiecte, pop-art, op-art, arta săracă (arte povero) arta brută, Și superior tuturor celorlalte, conceptualul, marea găselniță din sfârșit de mileniu, cu ajutorul căruia artele plastice ajung a fi complet dematerializate. Devin un fel de periferie ridicolă a unui simulacru de pretinsă filosofie.
                Deplasarea motivării de la spiritual la financiar a celor care practicau activități „de
vârf,” a fost determinantă. Artele plastice au devenit un „bussines” lucrativ unde sforile erau și sunt trase de oameni abili. A urmat generalizarea fenomenului și mondializarea lui. Protagoniștii s-au lepădat atât de rigoarea gândirii, cât și de cea a realizării subiectului propus, atât de caracteristică curentelor din trecut. Au făcut-o programatic, deschis, proclamând-o, lăudându-se, făcându-și din reușita financiară, titlu de glorie.
                Ne-am rupt de rădăcini și în acest domeniu pictura n-a făcut decât să urmeze o tendință generală, care atinge multe, dacă nu toate celelalte domenii ale vieții sociale și societale legate de contemporaneitate. Rătăcirile vor fi plătite când va veni scadența.

                In același timp, numeroși erau și sunt cei care susțineau categoric că pictura ar fi moartă. Unii o și îngropaseră și mărturisesc că sunt zile când nu mă pot împiedeca să cred că aveau dreptate. Este centrul absolut al problemei, pentru că de el depinde certitudinea necesară pictorului pentru a trece la faptă. A fi sigur de ceea ce faci, certitudinea că arta e necesară, justifică și determină curajul de care ai nevoie pentru a îndrăzni actul de a picta.
                Nu ne aflăm în fața unor simple schimbări, trăim o mutație majoră care nu privește
numai pictura. Am putea spune că mutația picturii nu face decât să urmeze mutația tuturor
ramurilor activității umane, că societatea în ansamblul ei, se dislocă, se fragmentează în toate
sensurile, luând o formă informă, fărâmițată, care pentru a supraviețui, va trebui repusă în
stare de funcționare, printr-o logică nouă. Mai devreme sau mai târziu. Cum? Nimeni nu prea are aerul de a deține soluția, nimeni nu știe de unde să înceapă investigațiile, nici spre ce țel să orienteze efortul. Lucrurile merg la întâmplare, le lăsăm să meargă, să treacă, afacerile continuă la voia pieții, în voia Domnului, pentru a ajunge oricum la ceva, undeva. E în ordinea lucrurilor. Fiind o perioadă de tulburări, neprevăzutul va avea un rol major. Strict pentru uzul meu personal am încercat să clarific atât cât puteam, meandrele obscure care au întunecat posibilitatea privirii de ansamblu asupra realităților actuale, și în același timp cele ale înțelegerii fenomenelor care decurg din ele; am crezut că aș face bine să nu ascult pe nimeni, să încerc de a elabora pentru mine însumi o linie de conduită, reguli pe care forul meu interior mi le semnala ca fiind necesare.
                Că vor exista plasticieni care vor lucra cu toate mijloacele pe care tehnica le va pune la
dispoziția lor, electricitate, sistem numeric, laser, ca și toate celelalte care pentru moment n-
au fost aduse deocamdată pe lume; este previzibil, mai mult decât probabil, e sigur.
Supralicitarea în materie de inovație tehnică este și va rămâne prodigioasă până la punctul de
saturație. Se vor fabrica imagini virtuale, sau diverse alte minuni de care nu avem nici măcar
o idee, pentru că fiecare zi va aduce lotul ei de invenții tehnice, care vor găsi întrebuințare
imediată în domeniul „vizual” al simil-artei agreată de simili „consumatori” luminați. Vor aduce cu ei banul, adică sângele care ține în viață bursa de valori. A avea conștiința că trăim într-un absurd permanent, poate facilita obișnuirea?
               Întrebare sau afirmație? Fiecare va răspunde pentru sine.
               Altă întrebare : ce se va întâmpla cu copiii care se vor naște cu talent pentru desen,
care vor avea poftă să tragă o linie care să aibă un sens exprimând o sensibilitate? Sau să
mâzgălească o suprafață plană cu culori care par a zice ceva, cuiva, o suprafață oarecare,
dreptunghiulară, pătrată, sau pe un zid oarecare și care, încăpățânați, nu vor vrea să facă
altceva? Ii trimitem în peșteri să reînceapă istoria artelor, cum au făcut-o strămoșii la
Altamira sau Lascaux?
            …Sau supărându-ne pe vânturile potrivnice ale deșertului psihologic, le vom declara
război ca cei vechi din Libia lui Herodot ?

Textul integral face parte din volumul „Chemin à travers tableaux” versiunea numerică,
Editura Lettropolis, 2012. De asemenea din albumul purtând același titlu, apărut în 2014.
„Drum prin tablouri” va apare în curând în limba română cu o prefață de Basarab Nicolescu,
la Editura „Junimea” Iași.